Atașamentul se referă la căutarea de către sugar a unei apropieri de o figură de atașament atunci când este alarmat sau speriat, cu anticiparea că va primi un răspuns de îngrijire, Bowlby conceptualizând acest concept ca o „conectare psihologică durabilă între ființele umane”.
Calitatea și continuitatea îngrijirii în primii ani de viață sunt esențiale pentru adaptarea copilului în perioadele de copilărie și adolescență, un element crucial care influențează atașamentul fiind coerența și armonia interacțiunilor oferite de îngrijitor atunci când sunt solicitate de sugar. Reacții incoerente pot submina relațiile de atașament.
Atașamentul securizat apare de obicei în contextul unei îngrijiri consecvente și receptive și este legat de dezvoltarea socială și emoțională a copilului. Capacitatea mamei de a răspunde adecvat la semnalele sugarului a fost identificată ca fiind un indicator al atașamentului securizat.
Calitatea unei relații de atașament între sugar și îngrijitor este evaluată prin observarea comportamentelor lor de atașament, iar acestea pot fi categorisite ca stiluri de atașament. Patru stiluri de atașament sunt folosite pentru a clasifica relațiile de atașament ale sugarilor în categorii: „sigur, evitând, anxios si dezorganizat.
Având un model de atașament securizat permite unui sugar să se dezvolte într-un mediu în care poate explora având o bază securizată și se poate adapta la situații amenințătoare, știind că un refugiu sigur (îngrijitorul său) este în apropiere. Nu toți copiii au atașamente securizate față de îngrijitorii lor, iar cercetările evidențiază impactul potențial negativ pe care modelele de atașament „dezorganizate” și, într-o anumită măsură, „nesecurizate” îl pot avea asupra dezvoltării individului.
Cercetările au găsit o asociere semnificativă între clasificarea timpurie a atașamentului și rezultatele dezvoltării copiilor:
un procent mai mare de comportament antisocial la preșcolari a fost observat la copiii cu un model de atașament nesigur decât la cei cu un model de atașament sigur
stilurile de atașament nesigure/dezorganizate sunt asociate cu tulburări majore de sănătate mintală precum depresia și tulburările de personalitate
atașamentul evitant, este un predictor al comportamentului antisocial ulterior, al tulburărilor de anxietate, a unei competențe socială mai scăzută, a nivelurilor mai ridicate de probleme de internalizare și niveluri mai ridicate de probleme de externalizare
unii sugari cu atașament dezorganizat dezvoltă comportament fie punitiv, fie de îngrijire, față de părinții lor în copilăria mijlocie
În cadrul unui sondaj efectuat in UK in rândul psihologilor clinicieni, psihoterapeuților si a altor specialiști in sănătate mentala, s-au conturat principalele origini ale dezvoltării unui stil de atașament nesecurizat, in funcție de observațiile acestora in contextele clinice, in cadrul cabinetelor si a centrelor de sănătate mentală.
De asemenea, specialiștii aduc in discuție caracteristicile comportamentului unui copil cu dificultăți in formarea unui atașament nesigur, inclusiv semne și simptome referitoare la dificultăți in funcționarea generală, dificultăți in neurodezvoltare, probleme de sănătate mintală și perturbări în relațiile cu ceilalți. Citeste despre acestea aici.
Cauze sau origini ale dificultăților de atașament
1. Trauma dezvoltării
Experții scot in evidenta relevanța traumelor survenite în perioada prenatală și postnatală ca elemente esențiale care pot influența atașamentul. De multe ori, această focalizare pe cauzele traumatice a fost corelată în special cu probleme ale neurodezvoltării. Copiii care prezintă probleme în ajustarea atașamentului la nivel senzorial, cei care au tendința de a fi instabili din punct de vedere emoțional tind sa aibă probleme legate de funcționarea executivă (în special controlul impulsurilor și raționamentul) și potențiale deficiențe cognitive, precum și întârzieri în dezvoltarea educațională. Aceste complicații reprezintă doar vârful aisbergului, având la bază traumele timpurii legate de atașament sau neglijări semnificative, fie în perioada intrauterină, fie în anii esențiali ai copilăriei.
Tulburare de atașament sau ADHD/ASD?
Copiii care au fost victimele traumei, abuzului sau a neglijării pot manifesta simptome similare cu copiii cu ADHD [tulburare de deficit de atenție cu hiperactivitate]/ASD [tulburare de spectru autist], respectiv un nivel scăzut al concentrării, comportament perturbator, incapacitatea de a face față schimbărilor, căutarea atenției, comportament de evitare, comportament exploziv/impulsiv.
Acești copii au simptome care la prima vedere par a fi simptome ADHD/ASD, astfel mulți părinți caută un diagnostic de tulburări de dezvoltare, însă intr-un final aceștia sunt diagnosticați cu tulburări de atașament.
Evenimente traumatice, precum neglijarea sau abuzul, pot avea consecințe profunde asupra evoluției copilului și sunt corelate cu problemele de atașament.
Astfel, traumele din perioada de dezvoltare și cele din primele etape ale vieții pot conduce la manifestări de atașament precum: comportament opozitionist, minciuni, furt, fuga de acasă, murdărire cu fecale, lipicios, enurezis nocturn, coșmaruri.
Copiii care au trecut prin traume, abuz sau neglijare în primii ani pot să nu fi avut oportunitatea de a dezvolta relații solide cu părinții sau îngrijitorii lor. Astfel, dezvoltarea lor socială, emoțională și intelectuală ar fi putut fi compromisă. Această adversitate timpurie are un impact asupra dezvoltării creierului, iar abilități precum gândirea cauză-efect, gândirea logică și abstractă, anticiparea, memoria, controlul impulsurilor și gestionarea emoțiilor pot fi afectate. Astfel, un copil ar putea fi incapabil să execute o cerință, nu pentru că ar refuza intenționat, ci pentru că nu poate.
Copiii care au avut parte de experiențe parentale neglijente sau traumatizante, având ca rezultat o dezvoltare timpurie afectată, pot prezenta dificultăți în dezvoltarea abilităților de auto-reglare, conștientizare emoțională, empatie, controlul impulsurilor și gestionarea sentimentului de rușine.
Dificultăți în stabilirea unor relații de încredere
In urma traumelor suferite în copilăria timpurie, în special în cazul copiilor adoptați, aceștia ar putea avea dificultăți în a avea încredere în adulți și în colegii lor. Datorită lipsei de stabilitate și a unei îngrijiri constante în primele lor etape de viață, dezvoltarea limbajului lor ar putea fi afectată, iar capacitatea de a se încrede în alți adulți ar putea fi diminuată. Acești copii ar putea resimți stres și anxietate în contexte sociale. Orice traumă adițională sau stres prelungit va amplifica aceste efecte, având repercusiuni asupra dezvoltării limbajului, funcționării executive și performanței academice.
Adesea, părinții care au avut propriile lor dificultăți de atașament pot transmite aceste probleme copiilor lor, având dificultăți în a stabili o legătură sănătoasă cu acestia. De asemenea, acești părinți manifesta o dezangajare puternică de la serviciile psihologice și o lipsă de motivație pentru schimbare.
Dificultati in reglarea emotionala
Copiii care au trăit perturbări majore de atașament în contextul unor situații precum abuzul, neglijarea, traumele sau adversitățile timpurii pot prezenta dificultăți majore în recunoașterea și gestionarea emoțiilor lor, având o viziune extrem de negativă asupra lor înșiși și a celor din jur.
Acești copii manifestă comportamente problematice ca rezultat al insecurității lor și al unei imagini de sine deteriorate (percepție internă negativă).
Copilul nu reușește să-și comunice nevoile, emoțiile, cerințele sale nu sunt identificate și abordate, astfel copilul nu este înțeles, acesta nu își manifesta nemulțumirea iar cum aceasta nu este verbalizată, nu poate fi calmată, apărând semne de instabilitate emoțională.
În legătură cu trauma dezvoltării, mulți specialiști au observat, de asemenea, că îngrijirea inconstantă din partea părinților afectează crearea unei legături sigure de atașament.
Cei care sunt expuși cel mai mult riscului sunt copiii care au trecut prin traume complexe, cei care au fost separați de părinții lor naturali și au fost crescuți de îngrijitori temporari, copiii care conviețuiesc cu părinți indisponibili din punct de vedere emoțional sau incapabili să le ofere protecție și siguranță, copii care au avut parte de interacțiuni tensionate cu părinții, copii care trăiesc in medii familiale marcate de violență sau manipulare, copii care au avut parte de schimbări repetate de mediu, școli și îngrijitori.
2. Adversități prezente in mediul familial
În plus față de experiențele traumei dezvoltării, mulți specialisti au subliniat faptul că dificultățile in crearea unei legături sigure atașament sunt legate de adversități familiale severe, cum ar fi dificultățile financiare, violența domestică, abuzul de substanțe de către părinți și problemele lor de sănătate, pierderea, doliul, izolarea, sărăcia, marginalizarea, relația deficitară sau tensionată dintre mamă și tată - toate pot afecta legăturile de atașament în cadrul familiei si pot duce la dezangajarea părintelui in relație cu copilul sau.
Sănătate mintală maternă/părintească
Sănătatea mintală a mamei afectează capacitatea de a fi părinte și, prin urmare, de a forma o legătură afectiva cu copilul.
Consultările antenatale se axează adesea pe femeile care au dificultăți în a se conecta emoțional cu sarcina lor, din diverse motive, majoritatea legate de starea lor de sănătate mintală sau provocările personale. Acestea pot fi legate de pierderea unui copil în trecut, având temeri legate de posibilitatea unei noi pierderi în sarcina actuală. În intervalul de 0-18 luni, problemele pot fi legate de complicații persistente din timpul sarcinii sau pot fi amplificate de depresia sau anxietatea postnatală, fie că acestea existau anterior, fie că au apărut odată cu responsabilitățile maternității (sau paternității), ca rezultat al traumelor din trecut sau al problemelor de relaționare cu propriii părinți.
Mamele care se confrunta cu tulburări mentale, cu oboseală extremă, copleșire sau dificultăți in alăptarea bebelușului precum si cele cu un bebeluș bolnav / spitalizat au adesea dificultăți în a forma un atașament securizat cu copiii lor deoarece nu pot răspunde în mod corespunzător și sensibil la semnalele bebelușului lor.
Dificultățile pe care le observă experții sunt adesea asociate cu starea emoțională instabilă a mamei, bebelușul devenind retras, pasiv, nu se liniștește ușor în prezența mamei sau devine agitat din cauza fluctuațiilor stării mentale a mamei. De asemenea, bebelușul poate avea probleme cu auto-liniștirea. Mama, la rândul ei, poate întâmpina dificultăți în a se desprinde emoțional de bebeluș, chiar dacă se află în aceeași încăpere cu el.
Relația dintre mamă și copil poate fi afectată de dificultățile mamei de a-și regla emoțiile, de lipsa sa de încredere în abilitățile parentale, precum și de probleme precum depresia, anxietatea, tulburarea obsesiv-compulsivă sau tulburarea de stres post-traumatica.
Separarea imediat după naștere, în special când bebelușul este transferat într-o unitate neonatală de terapie intensivă, poate amplifica aceste dificultăți. Copiii care petrec mult timp în spital în primii ani de viață pot dezvolta anxietate de separare și pot fi reticenți în a interacționa cu alți copii.
De asemenea, trauma asociată cu nașterea poate declanșa probleme de sănătate mintală la părinți, influențând negativ formarea unui atașament sănătos. Într-o unitate neonatală, unde bebelușii pot fi prematuri, bolnavi sau au suferit traume la naștere, părinții pot fi copleșiți de anxietate și stres. Aceasta poate perturba procesul natural de atasament, mai ales dacă bebelușul este în stare critică. Sentimentul unor părinți că personalul medical preia integral îngrijirea bebelușului lor poate, de asemenea, să împiedice formarea unei legături securizante.
3. Dificultăți în relaționarea cu copilul
Dificultăți în dinamica părinte-copil, unde părintele nu reușește să îndeplinească nevoile emoționale ale copilului sau manifestă sentimente negative persistente față de acesta duce la dezvoltarea unui stil de atașament dezorganizat. In acest caz, părintele fie nu este prezent emoțional pentru copil fie are o abordare invazivă în creșterea acestuia.
Unii părinții se confruntă cu dificultăți în a interpreta semnalele emise de bebeluș, nu înțeleg modul în care copiii comunică, sau au o percepție negativă asupra copilului ar alții nu pot susține nevoile ale copilului în mod constant.
Observând interacțiunile dintre bebeluși si mamele care simt că nu au stabilit o conexiune cu aceștia specialiștii sugerează absenta gesturilor de afecțiune, mamele oferind doar îngrijiri esențiale, evitând dialogul cu bebelușul, evitând contactul vizual sau neavând răspunsuri adecvate la nevoile bebelușului.
De asemenea, specialistii au indicat că problemele în relația dintre mamă și bebeluș pot fi influențate de așteptările nerealiste ale mamei față de copil. Dinamica dintre părinte și copil implică adesea interpretări greșite ale comportamentului bebelușului, adaptare dificilă și așteptări nerealiste din partea mamei. Adesea sunt sesizate posibilele probleme de atașament atunci când există o discrepanță evidentă între comportamentul mamei și nevoile copilului, când mamele par indiferente sau iritate de disconfortul copiilor lor.
4. Incapacitatea de a se conecta emoțional cu copiii lor
Mulți specialiști au subliniat problemele legate de capacitatea părinților de a se conecta emoțional cu copiii lor, probleme în dinamica părinte-copil, absența conexiunii, lipsa de căldură, neînțelegerea sau ignorarea comunicării, și lipsa de cunoștințe despre dezvoltarea copilului, adică, o lipsă evidentă de căldură și conexiune între părinte și copil, lipsa de reciprocitate și conexiune emoțională, o lipsă de siguranță și bucurie în relația dintre părinte și copil in dezvoltarea unor legături de atașament nesigure.
Când există o lipsa de conexiune, o problemă în relația dintre copil și un îngrijitor principal, acest lucru poate indica o lipsă de empatie și înțelegere a stării mentale a copilului de către îngrijitor.
Dificultăți în relația dintre părinți și copiii lor se pot manifestata prin comportamente care sugerează probleme de atașament, de exemplu, probleme legate de somn, alimentație și comportament, dificultăți în reglarea emoțională și comportamentală, nevoia excesivă de control, evitarea contactului fizic și a afecțiunii, dificultăți în a avea încredere că adulții pot satisface nevoile și impulsuri necontrolate.
Astfel, atașamentul reprezintă legătura profundă și esențială dintre un copil și îngrijitorul său, având un impact semnificativ asupra dezvoltării socio-emoționale a copilului.
Copiii care beneficiază de un atașament securizat au tendința de a avea rezultate mai bune în dezvoltare, în timp ce cei cu atașamente nesigure sau dezorganizate pot fi predispuși la probleme comportamentale și emoționale ulterioare. Este esențial să se acorde atenție calității relației dintre copil și îngrijitor în primii ani de viață, deoarece aceasta poate avea repercusiuni pe termen lung asupra sănătății mentale și adaptării copilului în societate.
Despre aceste repercusiuni se discuta în articolul următor.
Bibliografie:
Wright, B., Fearon, P., Garside, M., Tsappis, E., Amoah, E., Glaser, D., Allgar, V., Minnis, H., Woolgar, M., Churchill, R., McMillan, D., Fonagy, P., O’Sullivan, A., & McHale, M. (2023). Routinely used interventions to improve attachment in infants and young children: A national survey and two systematic reviews. Health Technology Assessment, 27(2), https://doi.org/10.3310/IVCN8847
Comentarios